Bilete la Carnavalul
mySTAGE Logo mySTAGE Logo

Carnavalul

0
Teatru Durata: 2 h 40 m, fara pauza

De la: Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii ființei ca dimensiune a abisalului.

Inca 1 persoane se uita acum

Date disponibile

Urmaresti Urmareste

si te vom anunta cand vor fi spectacole noi

Urmatoarea data

{{rep.nicewd}}, {{rep.nicedate}} Bilete epuizate

{{rep.locatie.name}}, {{rep.sala.name}}, {{rep.oras}}

{{rep.locuriRamase}} bilete ramase

{{rep.bileteCumparate}} bilete rezervate recent

{{rep.bileteCumparate}} bilet rezervat recent

Bilete de la {{rep.pret.min}} lei Cumpara ultimele bilete

{{rep.nicewd}}, {{rep.nicedate}} Bilete epuizate

{{rep.locatie.name}}, {{rep.sala.name}}, {{rep.oras}}

Sectoare

{{rep.bileteCumparate}} bilete rezervate recent

{{rep.bileteCumparate}} bilet rezervat recent

{{sect.pret | currency:"":2}} lei Bilete epuizate

{{sect.desc}}
Selecteaza numarul de bilete dorite Total {{sect.pret*sect.selected | currency:"":2}} lei {{sect.locuri}} bilete ramase
-
+
Adauga in cos
Puteti adauga un numar maxim de bilete

Se cauta date disponibile...

{{ratings.average | number:1}}

Nota ta {{dv.myRating()}}/5

Evalueaza acest eveniment

Nota: {{ratings.average}}/5  De la {{ratings.count}} utilizatori
Fii primul care acorda o nota
Scrie un review

{{ratings.mine.text}}

{{ratings.mine.data}} Editeaza

Review-uri

Inchide

Review-uri

Inchide

Detalii

Teatrul Național „Mihai Eminescu”, Chișinău


Autor: I.L. Caragiale

Regia: Alexa Visarion

Scenografia: Irina Gurin

Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc

Ilustrație și aranjament muzical: Șerban Fleancu

Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev


Distribuţia:

Nae Girimea -  Anatol Durbală

Iancu Pampon -  Ion Mocanu

Mache Răzăchescu – Petru Hadârcă

Candidat la percepție – Ghenadie Gâlcă

Iordache – Iurie Focșa

Veta/un ipistat – Angela Ciobanu

Didina Mazu/o mască – Olesea Sveclă / Cornelia Maros-Suveică

Mița Baston – Ana Tkacenko

Chelner -  Dan Melnic

Costică – Mihai Zubcu

Lache – Valentin Zorilă

Nenea Anghelache – Nicolae Ghereg

Râsu-Plânsu – Ecaterina Mardari

Bobocica – Draga Dumitrița Drumi-Focșa 

Caliopi – Doriana Zubcu Marginean

un viorist – Vadim Buinovschi


Caragiale propune oglinda deformatoare a lumii oamenilor drept partener al lumii ființei ca dimensiune a abisalului. Cu o pasiune statornică și pătimașă, el mânuiește aparențe scandaloase sau hilare, voci ale esenței ce permit dezvăluiri la care accesul este de multe ori dificil: „sunt o ființă foarte complexă! Caprițioasă și statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică și aristocrată; aci primitivă, aci ultrarafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave și sunt grav față de cine știe ce nimicuri”

Nu sunt puține imaginile despre un Caragiale „nervos și sensibil”, până la pierderea siguranței de sine, la care „veselia... coboară până într-un fond al reflecției și până într-un strat al melancoliei” (Tudor Vianu).


„Râsul caragialian atacă nu numai pe adversari ci și capacitatea morală a emitentului sau, și poate în aceasta constă cinismul unui scriitor, atât de agreat și atât de promițător pentru noua critică românească. Să-și fi dat oare seama Caragiale, cu inteligența lui vizionară, de sensul trădător al comediei sale când a profetizat: râsul și gluma, nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată, cu cele ce se vor petrece în lumea noastră românească, copiii noștri vor avea poate de ce să plângă, noi am plâns destul”. Această perspectivă sesizată de I. Negoițescu ca o dimensiune modernă permite analiza operei „comice și tragice” sub semnul unei alte participări a spiritului creatorului, cea a tentației neantului, a hilarului, a tragicului bufonic, ca o manieră de a se expune atitudinal, prin participare la existență, și o transformare a existenței in stil, in existență ca artă.

Celebra ironie caragialiană implică pudoarea (atât pudoarea cat și ironia conțin un principiu al timpului, după cum remarcă Vladimir Jankelevitch in Ironia), iar pudoarea înseamnă „a mânui cu delicatețe abstractul implacabil”, putem spune că acel ezoterism al ironiei este, in analiza spiritului caragialian, o profunzime unică, un principiu al înțelegerii și comunicării spirituale, acel dublu contrapunct, cum îl numește Schopenhauer.  Ironia, in schimb, ascultă de o anume transcendență ce exprimă mai mult decât adevărul și mai mult decât bunătatea, prin distrugerea învelișului exterior, prin dezvăluire, distilare, simplificare, țelul suprem fiind purificarea, „un absolut niciodată atins”.

Caragiale practică rând pe rând măști prin care își exprimă dorința „de a scandaliza și mustra in chipul acesta societatea”, dar el este in primul rând cel care, aidoma năzdrăvanului din anecdota sa alegorică, aduce la lumină, cu augustă inspirație și haz, celebrul „nas” al mentorului ce înfricoșează, pentru a-i permite agorei delectarea iar sufletului încântarea.

Cu cât mai târziu a venit artistul sau gânditorul pe lume cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție, pentru a covârși, capitalul din ce în ce mai sporit de gândire umanăși pentru a găsi forma nouă – I.L.Caragiale

Poate ar fi bine... să ne gândim la o viziune a integralității caragialiene. Revenirea la suplețea nuanțelor, sfidarea exegezelor abundente și apăsat interpretative care au conjugat de multe ori nefast știința teatrului cu orgoliul interpretului... Să ne împrospătăm percepția in contact cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri in densitate... Mărturisirile lui Caragiale, cuprind chipurile imaginației. Să le citim, să le pătrundem și să le lăsăm să vină spre noi din dramaturgie și nuvele, din momente, schițe, publicistică și corespondență, și... din gândirea teatrală.

Teatrul „este o artă constructivă a cărei material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor și patimilor lor.”

Teatrul nu este un gen de artă „ci o artă de sine stătătoare, tot așa deosebită de literatură în genere și în special de poezie, ca oricare altă artă – de exemplu arhitectura.”

 

Și... concepția caragialiană de poetică interpretativă: Actorul, actorii când ies pe scenă, trebuie să fie niște posedați, să aibă pe dracu-n ei, prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toți porii, să scoată pe dracul acela și să-l arunce asupra publicului. O clipă să nu-l ierte pe public a-și veni în fire și a-și da seama ce vor cu el; să-l ia repede, să-l zguduie, să-l amețească, să-l farmece, să-l aiurească, să-l smintească – mai știu eu ce să zic”.

 

Carnavalul nostru – cel de toate zilele, versiune scenică  2018 după opera lui I.L. Caragiale  își trimite măștile cu energia disperării în intersecția ultimilor trei secole (XIX, XX, XXI); răspântie neliniștitoare unde totul se maculează, se degradează frenetic, cade în deriziune…Trădăm plângând, râdem trădând…

Această distribuție de șoc a Carnavalului de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” trebuie să ne cuprindă pe toți cu dăruire, măiestrie și virtuozitate într-un fascinant delir… fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârșit Desăvârșit!

 

„Râsu-Plânsu și Nimicu’

E tripticu’-șiretlicu’

Vieții triste de paiață..


Cronici:

„Care mai este (adevăratul) Caragiale ? Întrebarea ascunde o falsă problemă, fiindcă ceea ce l-a interesat pe Alexa Visarion este doar Caragiale al anului 2018. Cu siguranță, directorul de scenă a pornit de la premisa de a-l integra pe Caragiale sensibilității contemporane și a marșat din plin. Viziunea regizorală din spectacolul Carnavalul este una originală, în care textele lui Caragiale sunt decupate și reasamblate (Selecția textelor din dramaturgia Caragialiană: Ionel Nicolaev ), trimițând „măștile” într-o neliniștitoare răspântie, la intersecția ultimelor veacuri (glisând cu energia disperării printre secolele XIX, XX, XXI). Trecând prin scene, desprinse – parcă – din acel teatru filmat al lui Gheorghe Naghi, cu decor și costume de veritabil ev galant francez, în mahalaua desfundată asemănătoare cu cea din celebrul film «De ce trag colopotele, Mitică ?» (Regia: Lucian Pintilie), se ajunge la marile aglomerări din actualitate. Spațiul devine un adevărat vector al aventurii teatrale, fiindcă actorii se amestecă, în mod voit, printre spectatori.

Directorul de scenă a avut dreptate optând pentru o altă realitate a piesei lui Caragiale, oferind publicului șansa întâlnirii cu un inedit univers spectacular. Așadar, după introducerea „căruței cu paiațe” (megieșe cu cele ale lui Matei Millo) și-a maselor zgomotoase din contemporaneitate (Expresie corporală:Irina Slobodeaniuc), zăbovim în atmosfera meschină a frizeriei lui Nae Girimea, cu oglinda pătată de muște și Iordache spălându-se impudic pe picioare în fața privitorilor, cu Mița cotrobăind printre rufele murdare ale amantului (ba chiar aruncând în sobă câteva !). Este atmosfera dezolantă a „antreului” cârciumei în care are loc carnavalul, cu pereții spoiți economic într-un alb-gri murdar, cu closetul folosit drept garderobă de „dame” și „fanți” (de fapt, persoane „onorabile”). Este carnavalul care se consumă derizoriu și astăzi, în spații largi, un bal de mahala (Scenografia: Irina Gurin ) devorată de tragismul existenței sale obscure, dar (voit) sclipicioasă (ghirlandele luminoase din fundal ne trimit cu gândul al iluminatul marilor orașe din perioada Crăciunului). Este o mizerie generală, tomberoanele invadează spațiul scenic, iar unele tablouri par desprinse din distopia ecranizată recent, The Handmaid’s Tale. În acest context, comicul nu este numai sarcastic, ci și – inevitabil – trist (aluzia la Chaplin este iminentă – bărbieritul, globul pământesc din fundal).

Consecvente convenției, personajele lui Caragiale sunt esențe umane firești surprinse involuntar în situații comice. Exemplul strălucit este Mița Baston transformată de interpretarea actriței Ana Tkacenko într-o explozie de energie comico-tragică. La fel este și Iordache (Iurie Focșa), mai ales în partea a doua, când agitația fadă l-a obosit. «Bibicu’» (Petru Hadârcă) și Pampon (Ion Mocanu) sunt variante nuanțate, pline de-o vervă seducătoare, ale interpretărilor magistrale realizate odinioară de Grigore Vasiliu-Birlic și Constantin Giugaru. Un candit-perfid portret realizează și Ghenadie Gâlcă în rolul «Catindatului», care umple scena de voioșie, amintind de memorabila interpretare a lui Aurel Cioranu. Didina Mazu (Olesea Sveclă) și Nae Girimea (Anatol Durbală) sunt mai aproape de modelele actualității (costumele se află undeva la granița dintre epoci, mixând elemente de sec. XIX cu XX/XXI), iar Nae în versiunea lui Anatol Durbală exploatează erotismul excesiv și poantele de limbă ale lui Caragiale (alegând gagul chaplinian), elocvent prin însăși ambiguitatea sa. Comicul de limbaj și ridiculizarea fizionomiei personajelor desăvârșesc satira. Când ies pe scenă, Autorul și actorii arată ca niște posedați, care nu iartă nicio clipă publicul. Permanent, spectatorul este conectat la un delir «fără oprire… fără poticnire… fără împotrivire… fără scăpare… fără sfârşit… Desăvârşit!» – aşa cum mărturisește însuși regizorul Alexa Visarion.

Viciile diurne (ipocrizia, absenţa unei orecare spontaneităţi morale) sunt experienţe răvăşitoare noaptea, căci eul diurn caragialian joacă într-un decor de carnaval/bâlci nocturn, iar actorii Anatol Durbală, Ion Mocanu, Petru Hadârcă, Ghenadie Gâlcă, Iurie Focşa, Ana Tkacenko, Valentin Zorilă, Mihai Zubcu, Dan Melnic, Olesea Sveclă/Cornelia Maros-Suveică, Angela Ciobanu, Nicolae Ghereg, Doriana Zubcu-Mărginean, Draga-Dumitriţa Drumi, Ecaterina Mardari racordează, cu farmec și dăruire, spectatorul contempran la o matrice spirituală cunoscută – mahalaua, spiritul gregar. Fără îndoială, inserturile din celelalte texte caragialiene au fost necesare pentru a reliefa „banalitatea răului”. De mare efect este introducerea personajului Râsu’ Plânsu’(expresiv-emoționantă actrița Ecaterina Mardari), un fel de alter-egoal Autorului, pentru că „masca” ne conduce, precum un ghid-comentator, printre beteșugurile unei lumi pestrițe și zgomotoase, dar găunoase. Întreaga echipă ne ajută să înțelegem mult mai bine că efervescenţa lui Caragiale se înscrie sub semnul nopţii (evident, nu este noaptea romantică, fertilă în visuri, trăiri şi afectivitate, bântuită de figurile şi simbolurile marilor corespondenţe cosmice); e noaptea încărcată de evenimente (umane), de trădări şi confruntări dramatice. Bunăoară, devine mai ușor de înțeles că scrisoarea de adio a funcționarului e vârâtă neglijent în plicul la care nimeni nu se uită («Un plic contabil. Un pachețel cu un pol în foiță. „Milioane, boule!”»); enigma plutește. Așadar, privitorul din fotoliu trebuie să răspundă singur provocării lansate de autor & realizator: „De ce s-o fi omorât Anghelache?”. Un important element al contrabalansării devine ilustrația muzicală (Ilustraţie şi aranjament muzical: Şerban Fleancu) – JohannStrauss,Vivaldi, Boccherini, Carl Orff/Carmina Burana contrapunctați de melosul lăutăresc.

Lectura regizorală ne propune împrospătarea percepției în contact direct cu relevanța extraordinară a unei înțelegeri în densitate. De un estetism aparte și cu o viziune orginală (inteligent articulată), Carnavalul montat la TNME se impune prin adânca putere de pătrundere a textelor lui Caragiale – „Râsu-Plânsu și Nimicu’/E tripticu’-șiretlicu’/Vieții triste de paiață../Rezistăm- sau facem față?!…”

Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.”

de Mădălina Dumitrache, www.bel-esprit.ro 

Atentie

Accesul in sala de spectacol se va face in ordinea achizitiei biletelor online, cu maxim 15 minute inainte de inceperea spectacolului.

{{usrt.type}}

Alte spectacole recomandate Vezi toate

{{sugg[0].name}}