Biletele de categoria 2 sunt destinate exclusiv elevilor, studentilor sau pensionarilor. 

Accesul in sala de spectacol se face in baza biletului si a carnetului de elev/student sau talon de pensie.

de Matéi Vișniec

Într-un loc din Balcani se războiesc, concret, cu gloanţe şi sânge, două tabere care fraternizează în fiecare seară, în faţa televizorului, îşi vând arme şi muniţie una alteia şi ar face orice pentru mediatizarea conflictului lor. De fapt, nici măcar nu sunt două tabere, căci beligeranţii se luptă, la nivel profund, cu ei înşişi, încercând să-şi facă mizeria cunoscută lumii, să apară la televizor. Este o lume urâtă şi nebună, a cărei interfaţă cu publicul o reprezintă jurnalistul (interpretat de Iulian Enache). Obiectivul său devine, pe parcurs, câştigarea coroanei de rege al audienţei, a primului loc în jurnalele de ştiri.

Dramaturgul Matéi Vișniec, totodată jurnalist la Radio France International, cunoaşte din interior provocările actuale ale acestei meserii, felul în care jurnalismul senzaţionalist a ajuns să reprezinte esenţa mizeriei umane, aşa cum şobolanul este imaginea absolută a murdăriei.

Alianţa cu şobolănimea – comunitate metaforă a comunismului –, văzută ca o salvare din mizeria ce ne îngroapă, este fatală pentru umanitate.

„Șobolanii din noi, din sinele nostru îngust și pervers, cei care ne dictează autocrat, sunt (cum s-a mai observat), un fel de echivalent al Rinocerilor lui Eugen Ionescu. Trimiterea este clară, cu atât mai mult că se face de la un autor român la alt autor român, ambii exilați în Franța. Cu deosebirea că, la Matei Vișniec, acești șobolani nu ne rinocerizează fiindcă vor ei, neapărat. Ne transformă în șobolani din cauza propriului nostru dezgust, față de propria noastră condiție. Cazurile, din ce în ce mai dese, amenințătoare, în care prezentatorii știrilor vomită în direct – datorită miilor de morți, atentate, bombe sinucigașe, pe care trebuie să le relateze – nu induc oare ideea c-ar fi mai bine s-avem un creier colectiv? Că nu este necesar să gândim, ci ar putea s-o facă altcineva pentru noi? Dar cine? N-ar fi mai simplu să fim șobolani?

Păi, exact asta și suntem. Dezgustul nostru față de noi este imens. Ne temem să mai fim oameni. Îl căutăm, în tot peisajul abstract, pe acel rege șobolan care să ne salveze, să ne dicteze – căutăm șobolănimea din noi. Ca un scafandru după Titanic. Aici, în miezul adânc al apelor, îmi pare că stă dilema: nu putem fi oameni decât dacă experimentăm, cumva, trecerea și mai ales ieșirea din bolgia aceasta – a forței șobolanului nostru, și a conștiinței, creierului său colectiv. Abia în măsura în care o străpungem, suntem umani – invers, deci, față de titlu: regi printre șobolani. Șobolanul rege este despre ceea ce ni se poate întâmpla dacă nu ne trezim. Și, precum se vede, nu ne-am trezit încă.” - Mircea Țuglea