Trei femei înalte este cea de-a treia piesă pentru care Edward Albee a primit Premiul Pulitzer şi face parte, alături de Cui i-e frică de Virginia Woolf?, Capra sau „Cine e Sylvia?”, Zoo Story, din categoria textelor care au spart barierele de timp şi de spaţiu şi au făcut ca dramaturgul american să fie unul dintre cei mai mari autori ai sfârşitului de secol XX.

Născut în 1928, Albee se încadrează în tiparul artistului nonconformist. După o copilărie şi o adolescenţă agitate, presărate cu exmatriculări de la diverse şcoli, rupe legătura cu familia sa adoptivă, la vârsta de 18 ani. Mărturisea, mai târziu, că nu s-a simţit niciodată bine alături de părinţii săi adoptivi care, în opinia sa, nu au ştiu să fie părinţi, aşa cum, probabil, nici el nu a ştiut să fie un fiu pentru ei. Înclinaţiile sale homosexuale, ca şi dorinţa de a deveni scriitor nu au fost acceptate de familia conservatoare care l-a crescut de la vârsta de 2 săptămâni.

Albee se dedică scrisului, devenind un autor notoriu, jucat în toată lumea, deţinător a numeroase premii, îmbrăţişând şi o carieră universitară – ca profesor de artă dramatică la Universitatea din Huston.

Şi, dacă în piesele de început, critica de specialitate a detectat influenţe ale teatrului absurdului, mai târziu Albee este preocupat de analiza condiţiei umane în societatea modernă, de multe ori o analiză extrem de acidă. De asemenea, elemente autobiografice apar frecvent în opera sa, cele mai evidente regăsindu-se în Trei femei înalte şi Cui i-e frică de Virginia Woolf?

În Trei femei înalte, piesă scrisă în 1991, Albee a apelat la detalii din propria sa viaţă atunci când a construit relaţia protagonistei cu fiul său gay. Piesa este un discurs despre viaţă, despre împliniri şi renunţări, despre iubire şi despre conflict. O privire retrospectivă şi introspectivă a unei femei, aflată în faţa pasului final, având ca rezoner o tânără de 26 de ani, avocata sa, şi o femeie aflată la jumătatea vieţii, menajera sa – persoane care, în fapt, întruchipează vârste ale propriei existenţe.

Sânziana Stoican face parte din generaţia de tineri regizori. A absolvit, în 2009, Facultatea de Teatru (Specializarea Regie de teatru) a UNATC „I.L. Caragiale”, cu spectacolul Oraşul de Evgheni Grişkoveţ, spectacol pentru care a primit Premiul special al Juriului la Gala Absolvenţilor UNATC, 2009. Doi ani mai târziu, a absolvit Masterul de Scriere Dramatică, la aceeaşi Universitate. Debutul pe o scenă profesionistă îl are în 2011, la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti, unde montează Amărăştenii de Zadok Zemach, făcând echipă cu arhitectul Valentin Vârlan, cu care a realizat şi scenografia următoarele ei spectacole. Astfel, au urmat: Ce zile frumoase de Samuel Beckett, la Teatrul Unteatru din Bucureşti (pentru care a primit Marele Premiu la Gala Hop, 2012) şi acum, la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, Trei femei înalte de Edward Albee.