Doamne, ce Zile Minunate!

La 60 de ani de la publicarea ultimei variante, piesa lui Samuel Beckett Oh, les beaux jours continuă să fie fascinantă prin umorul și adâncimile reflexive ale unui nou tip de individ care legitimează absurdul: omul contemplativ. O femeie stă îngropată într-o movilă de pământ și-și vorbește viața în loc de a o trăi. Truisme, maxime, citate din clasici, rugăciuni mute îi umplu timpul fiecăreia din minunatele zile pe care le petrece trăncănind. Vorbitul ia locul acțiunilor pe care nu le face. Încremenită la răspântia dintre lumea fizică și dimensiunea ei suprafirească, Winnie, eroina acestui text, devenit la rândul lui clasic, ne amuză, ne înduioșează, ne intrigă și ne provoacă târându-ne în vârtejul verbalizării ei tumultoase. Ea, asemeni unui bufon de profesie, formulează adevăruri care nu-i influențează câtuși de puțin existența pentru că ele ne sunt destinate. Ea, împreună cu partenerii de scenă, trăiește numai pentru și prin spectatorii pe care uneori îi abordează ironic și tandru. Ea e doar un personaj ale cărui persoane trăiesc în fiecare spectator. Pentru publicul care în decurs de două generații a migrat înspre o altfel de grilă axiologică, am alcătuit această adaptare liberă și jucăușă, Doamne, ce zile minunate, povestind reversibil despre absurdul în care trăim ireversibil. C-așa-i la teatru!