Scenografia: Victor Diaconu

Muzică: Bogdan Florinel Marinescu

Coregrafia: Sandra-Elizabeth Mavhima

În micul univers reprezentat de familia lui Costache Giurgiuveanu, acest Harpagon călinescian, regăsim toate tipologiile umane, de la avarul prin excelență la parvenitul dibace și cuceritor, tânăra fermecătoare și studentul idealist. Este o lume colorată, plină de contraste, comică și tragică în același timp. 

Mi-am dorit să aduc pe scenă această poveste înduioșătoare a ciocnirii aproape cehoviene a două construcții sociale, cea a vechilor moravuri și cea plină de speranță și optimism față de idea schimbării, să păstrez atmosfera epocii și să o leg de prezentul în care nu multe par a se fi schimbat, să readuc în atenție bogăția limbajului călinescian, ce mustește de vervă, ironie, dar și e o fină poezie. Vechiul și noul se luptă pentru a supraviețui într-o lume în care banul reușește mereu să rămână firul roșu ce leagă sau desparte destine. Iar dragostea este sacrificată, sufocată de interese meschine sau pur pragmatism. 

Poate supraviețui un sentiment dezinteresat așa cum este iubirea lui Felix pentru Otilia în mecanismul vorace al intereselor bănești? Cât de mult contează imaginea publică, veșnica problematică „ce zice lumea”, cât riscăm în a nu ține cont de convențiile sociale? Ce alegem – confortul sau drumul sinuos al asumării propriilor dorințe? 

Puși în situații similare cu cele din poveste, cu toții am putea avea momente când am spune, asemenea lui G. Călinescu însuși, „Otilia c’est moi”.