FIGARO

de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais

Traducerea şi adaptarea: Mihai Lungeanu

Decorul: Victor Diaconu

Costumele: Liliana Cenean

Muzica: Tibor Cári

Coregrafia: Mălina Andrei

Asistența de regie: Alexandra Aga

Asistența de costume: Maria Dore

„Autorul textului, Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais, el însuşi un real model pentru personajul creat (ceasornicar, inventator, muzician, politician, refugiat, spion, editor, traficant de arme și revoluționar – atât francez, cât și american) şi-a pus mari speranţe în nivelul satiric al textului comic. Mai ales într-o vreme când puterea discreţionară făcea greu de suportat viaţa supuşilor lipsiţi de orice alt fel de sprijin decât un drept la viaţă „firesc, normal, natural”. Contemporaneitatea situaţiei nu mai cere lămuriri. Zice Figaro: „să te răzbuni pe cei care-ți strică socotelile, stricându-le la rându-ți pe-ale lor, e un procedeu curent. Aşa că… la fel vom proceda și noi!” Desigur, nu e singura dovadă de inteligenţă a personajului nostru, care îşi clamează dreptul de a fi… Figaro, adică de a nu accepta jocurile subterane care alterează adevărul, de a rămâne onest într-un profesionalism dovedit, de a-şi câştiga (şi păstra) o parteneră sentimentală pe măsura sa.

Un ritm sugerat încă din subtitlul piesei (La Folle Journée – Ziua nebună) a cerut un spaţiu scenografic generos în posibilitatea de a construi permanent cât mai multe ipostaze surprinzătoare faţă de indicaţia principală: viitorul dormitor conjugal – spaţiu de ecluză între pretenţiile celor doi stăpâni aflaţi în conflict.

Costumele unei epoci teatrale (mai degrabă decât exact istorice) vor colora o permanentă şi alertă mişcare a personajelor implicate (intrări şi ieşiri, apariţii şi dispariţii, treceri şi prezenţe – construite pentru a ilustra permanenta stare de neîncredere şi de suspiciune, de pândă şi de ascultare, de urmărire şi de supraveghere pe care o conduce, discret, din umbră don Basilio, dar pe care o practică toată lumea). Muzica inspirată de temele conflictuale (dar şi de culoarea personajelor principale) va puncta şi dezvolta, (printr-o repetată trimitere la cunoscuta arie a lui Figaro), surprizele care se înlănţuie fără încetare, spre menţinerea interesului spectatorului prins în jocul de oglinzi al propriilor sale (de)mascări morale şi satira fără drept de apel proferată în numele celor slabi de către un Figaro puternic, chiar dacă supus şi el greşelii, abil (şmecher), chiar dacă iubind dreptatea şi onestitatea, îndrăgostit real, chiar dacă (sau tocmai pentru că) se dovedeşte un fin cunoscător al firii umane. Introducerea în spectacol a personajului Beaumarchais, care îşi construieşte personajul Figaro la vedere, povestindu-i biografia plină de evenimente reale (am spune azi mediatice) îşi propune să lege cele două perioade istorice într-o atitudine generală de înţelegere a unei experienţe de viaţă exemplară şi a unei istorii inconfortabile, care se repetă spre dezamăgirea tuturor. Dar, cum spune Beaumarchais despre Figaro (sau poate chiar despre el însuşi): „Ce ciudate-nlănțuiri de fapte! Şi cum de i s-au întâmplat tocmai lui toate astea? Și de ce tocmai astea, și nu altele? Şi cine i le-a hărăzit? Plecat fără să ştie pe-un drum pe care îl va părăsi fără să vrea, l-a străbătut cu patimă, însetat de viață și de plăcerile ei… ambițios din mândrie… harnic de nevoie… și leneș din plăcere! A văzut de toate, a făcut de toate, a trecut prin toate. Cât a fost sărac, l-au disprețuit. Când a fost deștept, l-au urât. Acum, că are şi soție frumoasă, și avere toți vor dori să îi devină prieteni. Asta, atât timp cât nu vor uita că are şi nevastă… și bani ! E aşa de plăcut să fii iubit pentru tine însuţi! Şi să nu uitaţi: în Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec.”

Mihai Lungeanu, regizor