Livada de vișini

Liubov Andreevna Ranevskaia se întoarce ruinată, împreună cu fiica ei, Ania, la conacul de la țară al familiei sale, după mai mulți ani petrecuți în străinătate. Familia nu mai are bani pentru a întreține proprietatea și, pentru a-și salva casa și a scăpa de datorii, trebuie să vândă livada de vișini, act simbolic pe care îl refuză inițial, dar pe care îl acceptă treptat. Rusia începutului de secol XX trece prin schimbări sociale profunde, iar aristocrația și stilul ei hedonist de viață sunt pe cale de dispariție.  

Andrei Măjeri, regizor: „Livada de vișini propune lectura unei vieți teatralizate, o lume aflată în crepuscul. Livada e o fantomă colectivă, un teren al contradicțiilor, un teritoriu al marginalilor, un ultim dans în fața dispariției.

La Teatrul de Stat Constanța am găsit locul ideal pentru a spune Livada noastră. Am imaginat un spațiu-capsulă, în care publicul e imersat în atmosfera casei. Aidoma unui dulap-casă, acest loc de tranzit e un spațiu-tăcere, un cosmos al complicității. El poartă mărci ale unei biserici, ale unui vapor, ale unui tren, în fond, morfologia permanent schimbătoare a „camerei copiilor.” Am adunat de-a lungul anilor mici revelații despre o potențială montare: publicul pe patru părți, colțurile spațiului care devin prim-plan, baloții actului al doilea, apariția atipică a protagonistei, clash-ul cultural între cei care se întorc și cei care au rămas etc.

Liubov Andreevna pătrunde aici ca o străină care se întoarce acasă, fiecare element declanșându-i dureroase amintiri. Camera copiilor e o cameră numai bună de murit în ea. În cotloanele acestei case care se va prăbuși, echilibrul familiei i se scurge printre degete. Cu un trecut zbuciumat și un viitor incert, ea se comportă ca o monarhă detronată, mofturoasă și bovarică. Jocul ei e mereu „printre lacrimi”. O regină nu poate renunța la a fi regină, chiar și când e în ruină absolută. 

Totuși, postura de „personaj principal” nu e adjudecată, acest loc fiind ocupat de relația complexă, profundă și irezolvabilă dintre toți cei de pe scenă. Conștiințele lor agitate de întrebări și revolte morale produc permanente seisme. Acești transfugi ai sorții par că își epuizează viețile vorbind. Urgența îi mână pe toți: a credinței, a întoarcerii, a statutului, a cumpărării livezii, a plății datoriei, a îndrăgostirii, a norocului, a parvenirii, a schimbării lumii, a iubirii, a somnului, a morții… 

Lumile lor interioare sunt aduse și-ntoarse, ba pe față, ba pe dos, aici, unde pereții suntem noi. Aici nimic nu e mai puternic decât ce a fost salvat. Aici poți arunca o ultimă privire spre trecut, zâmbind”.